17 iul. 2011

Vindecarea fetitei oloage - Marturie

M-am nascut in anul 1935, intr-o familie de oameni saraci, dintr-o localitate de munte, de langa Brasov. Primul copil nascut in familia mea a fost un baiat sanatos si frumos, iar al doilea copil am fost eu, care m-am nascut infirma de ambele picioare, slaba si pipernicita. Femeile din sat care m-au vazut o indemnau pe mama sa nu-mi dea de mancare, ca sa mor. Iar mama le spunea: "Daca Dumnezeu mi-a dat-o asa, eu ii dau de mancare si apoi sa faca El ce-o vrea cu ea". Iar moasa care a asistat-o pe mama la nasterea mea, ca atunci nu mergea nimeni la spital sa nasca, i-a zis mamei: "Ai grija sa nu mai ai alti copii, ca toti o sa fie schilozi".

Dupa mine, mama a mai avut sapte copii, patru baieti si trei fete. Da, sapte copii, toti intregi, sanatosi si frumosi. La varsta de 3 ani, m-au dus la operatie, dar nu s-au putut termina tratamentele la picioare, ca era inainte de razboi (al doilea razboi mondial), au venit deportarile sasilor, iar medicul care ma operase, de frica deportarii, si-a omorat cele doua fiice si sotia si apoi s-a sinucis. Apoi a venit razboiul, eu am ramas tot chinuita. La sapte ani, m-au dus la scoala. Noroc ca nu era scoala departe de casa parinteasca, pentru ca mergeam cu mare greu pana acolo.

Umblam foarte greu. Imi aduc aminte ca bunica imi dadea cate un bat in mana si-mi spunea: "Umbla drept, tu, umbla drept!". Cand m-a dus tata la scoala, invatatoarea nu a vrut sa ma primeasca, zicandu-i: "Du-o acasa si-o pune la gura sobei sa aiba grija de foc, ca la altceva nu e buna". Dar tata i-a zis: "Eu ti-am adus-o ca s-o inveti carte, iar daca nu vrei, te dau in judecata". Invatatoarea n-a mai zis nimic si m-a primit. La scoala am intampinat alte greutati, copiii nu voiau sa se joace si sa vorbeasca cu mine. De cate ori ma ascundeam in recreatie si plangeam...

Verisoara cu naframa rosie

In vara anului 1948, Anisoara, o verisoara a mamei, a venit in sat si spunea la toata lumea sa mearga la manastire, la Sambata, ca e acolo un mare proroc, care-ti spune tot ce ai facut si chiar ce gandesti. Ea locuia in Brasov. Acolo a auzit de Parintele Arsenie, se facuse mare valva legata de el, si s-a dus si ea la manastire, sa-l vada. Cand a ajuns la Sambata, parintele era intr-un grup de oameni si le vorbea. Ea nu stia cine este. S-a apropiat de grup sa asculte si parintele a strigat-o: "Tu, cea cu naframa rosie, vino mai aproape!".

Ea s-a uitat in dreapta si in stanga, sa vada pe cine striga, dar parintele a chemat-o din nou: "Nu te mai uita in dreapta si in stanga, ca pe tine te strig, cea cu naframa rosie". Anisoara s-a apropiat si parintele i-a zis: "Du-te prin sate si-L propovaduieste pe Hristos". Atunci ea a simtit o putere. A venit in sat, umbla din casa in casa si vorbea de prorocul de la Sambata. Oamenii au crezut. S-au dus din sat de la noi 40-50 de persoane la Sambata si toti s-au intors entuziasmati si plini de credinta. Parintele le spusese ce necaz aveau sau ce gandeau si le-a dat sfaturi ce sa faca.

In vara anului 1949, Anisoara a venit si m-a cerut de la mama sa merg cu ea la parintele Arsenie. Mama m-a lasat. Pe parintele Arsenie il mutase intre timp de la Sambata la Manastirea Prislop. Am plecat cu trenul, cu vreo 10-12 oameni pe care nu-i cunosteam. Dupa ce am ajuns la Hateg, aveam vreo 10-15 km de mers pe jos, dar oamenii au tocmit o caruta cu 2 cai, au pus bagajele in caruta si pe mine peste ele. Am ajuns la sfanta manastire spre seara. Pe atunci era fara porti si cu mult maracinis imprejur. Nu mai stiu unde am dormit, in vreo magazie.

A doua zi dimineata, am mers in partea dreapta a manastirii si ne-am asezat in rand, in picioare, sa-l asteptam pe parintele Arsenie, sa vina sa ne dea binecuvantare. Fiecare avea in mana cate ceva. Langa mine era o doamna din Brasov si m-a intrebat: "Tu n-ai adus nimic sa-i dai parintelui?". Am ridicat stingherita din umeri. Nu stiam ca asa era obiceiul. Anisoara nu-i spusese mamei nimic. I-am raspuns: "Nu!". Atunci ea mi-a dat un pachetel, cat un pachet de chibrite, nu stiu ce o fi fost in el, si mi-a zis: "Da-i asta parintelui si cere-i ceva!".

Minunea

La un moment dat, parintele a coborat din chilie: inalt, imbracat intr-o reverenda alba, incinsa cu o centura neagra la mijloc. Avea parul negru si lung pana la umeri si niste ochi albastri, albastri... Eu eram a cincea sau a sasea din rand. Tremuram toata. Cand a ajuns la mine si a intins mana sa ma binecuvanteze, i-am intins pachetelul si am zis in gand: "Parinte, ajuta-ma sa pot umbla". In gand am zis, ca nu eram in stare sa scot un cuvant.

Dansul a lasat mana in jos, s-a dat un pas inapoi, m-a privit din cap pana la picioare si de la picioare pana la cap si m-a binecuvantat, zicand cu voce tare: "Bine, asa sa fie!". Atunci am simtit un fior si o putere m-a strabatut prin sira spinarii. Si am simtit, deodata, ca pot sa ma tin pe picioare. Parintele Arsenie facuse o minune cu mine: imi daduse putere sa pot umbla. Am inceput sa plang, iar dansul a trecut mai departe. Credinciosii m-au inconjurat si m-au intrebat ce am cerut, ce mi-a dat parintele? Eu nu le-am spus, ci am tot plans...

Amintiri despre Parintele Arsenie Boca